Download file: Comandau_-_Manisca_Mare_-_Vf_Lacauti.gpx

      Stratul de zapada așternut in ultimile doua saptamâni peste munții noștri ne limita in a ne face planuri mărețe. Riscul de avalanșa era si el destul de mare in munții înalți ai tării noastre, asa ca alegem Munții Vrancei. Având o suprafața vasta, acesti munti se caracterizează prin trasee lungi frecventate des de animale sălbatice si rar umblate de oameni.
      Așadar, plecam spre Covasna cu gândul de a urca pe Vf Lacauti pe traseul marcat cu punct albastru. Ne mișcam bine si suntem la poalele muntelui in jur de ora 11:00. Din Covasna plecam spre localitatea Comandau si pe la jumătatea drumului căutam un loc de parcare. Găsim putin mai jos, lângă o clădire. Drumul nu este asfaltat, dar se poate circula in condiții bune si iarna. El este deszăpezit si presărat cu nisip. Pe traseu nu aveam nicio urma, ceea ce însemna ca sansele de a răzbi erau minime. Intram câțiva zeci de metri si ne dam seama ca ar fi in van sa continuam in conditiile astea. Intram pana la brâu si inaintam cu viteza melcului. Ne hotaram rapid sa facem cale întoarsă, nu avea rost sa ne chinuim in asemenea imprejurari. Nu cred ca am fi urcat mai mult de 200-300 m. Urcam in masina si plecam spre Comandau pentru a încerca alt traseu, adică cel marcat cu triunghi galben. Înaintam pana când drumul ce duce in Pasul Delusor si, cand dam de primul drum ce se lasa in stanga pe o vale, coboram din masina. Nu găsim loc de parcare si suntem nevoiți sa facem unul sapand cu lopata in zapada aruncata de lamele ce dazapezesc drumul.
         Ne înscriem pe traseu si aici avem mai mult noroc, pentru ca s-a urcat cu snowmobilele. Chiar daca zapada se mai spărgea din când sub greutatea noastră, totuși, înaintam binisor. Traseul este lipsit de spectaculuozitate si rar ni se iveste câte o deschidere. Pe traseu dam frecvent de urme de animale. Cum spuneam la inceput, prin asta ne dam seama ca este un masiv sălbatic. Soarele strălucea intens inca de la primele ore, temperaturile erau cu plus, ceea ce nu avea sa fie prielnic pentru ce vream noi sa facem. Iesiti in poiana, la capătul ei, sesizam ca nu mai avem urme. Un mare dezavantaj pentru noi, pentru ca trebuia sa ne luptam cu nămeții. Sansele noastre erau mici pentru a progresa in conditiile astea, mai ales ca nici cu timpul nu stăteam prea bine. Asa ca începe agonia prin zapada pufoasa de peste 1.5 m. Am intrat de vreo doua ori, mai ca nu puteam ieși din ea. Marcajul este rar, iar drumul abia se distinge. Se pare ca nu aveam mari șanse, poate cu rachete ne-am fi mișcat mai bine. Pentru a mai prinde ceva forța, ingurgitam niște piept de pui rotisat si o ciocolata alba, apoi ne jucam ultima șansa. Dupa ce ca era zapada mare, in unele locuri vantul formase si un fel de cornise prin care trebuia sa treci.
        Ne dam seama ca nu avem sorți de izbânda si ne retragem pe urmele făcute de noi. Mai aveam distanța lunga, ceasul trecea de ora 16:00 si noi avansam lent. La coborâre zapada devenise si mai moale, la fiecare pas piciorul se afunda câțiva centimetri. Fizic stăteam bine, dar lipsa somnului se simtea tot mai mult si doar un Pepsi ma revigoreaza putin. Pe ultima geana de lumina suntem la masina si plecam spre cazare pentru a ne odihni. Astăzi, Munții Vrancei au fost inexpugnabili, am pierdut lupta cu troienele.  
        A doua zi, dis de dimineața, plecam spre Lepșa pentru a accede in Cheile Tisitei. Nu venim foarte des in zona, asa ca trebuia sa trecem si pe aici. Vreo 50 de km in plus nu contau asa mult, mai ales ca avem parte de un drum foarte bun. Rar găsești un drum asa bun prin România. Parcăm masina la porțile cheilor si incepem sa jubilam pe stanga sau dreapta râului Tisita timp de doua si jumătate. Exista un strat superficial de zapada, însă nu facem uz de mini coltari. Ne ajutam doar de bete in zonele primejdioase. Pe traseu te pasc câteva pericole, cum ar fi: căderi de roca, porțiuni accidentate in car poți aluneca ușor, avalanse sau viituri. La porțiunile periculoase suntem atenți, mai ales ca primăvara sau dupa ploi abundente se pot disloca ușor. Cheile sunt frumoase, dar nu spectaculoase, sunt ideale pentru o zi de relaxare in natura. Trecem cand pe o parte, când pe alta a raului involburat pe podețe șubrede de lemn alunecoase. Dupa o ora si jumătate, ajungem la un popas, in care se afla si o căsuța inaccesibila turistilor. Ne continuam traseul, fiind in criza de timp. Pentru a ajunge la marele tunel ne mai ia inca o ora. Facem slalom printre copaci, pe poteci înguste uneori si ne apropiem de final. Trecem pe sub doua arcade săpate in stânca si in 10 minute ajungem la gura unei spărturi lungi ce străpunge muntele pe o distanța de doua sute de metri. Luam o scurta pauza in gura tunelului si ne intoarcem pe unde am venit. Traseul continua, avand diferite variante de legatura din anumite puncte, toate cu o lungime destul de mare. Unul dintre ele este cel ce duce in localitatea Coza, via Vf Cristianu. Intalnim des grupuri mari pe traseu, fiind fortati sa-i asteptam sa treaca pe unele portiuni inguste. Coboram in forta spre masina fara a mai lua vreo pauza. Vremea se schimbase putin, soarele si cerul senin pierzand lupta cu norii si cu cativa stropi de ploaie. La capatul a 4 ore si 30 de minute, terminam periplul nostru prin Cheile Tisitei, indreptandu-ne spre casa, via Targu Secuiesc, unde ne potolim foamea instalata dupa efortul depus.